La cerere, pentru publicul meu nevorbitor de engleză… Spor la citit!
Ei bine, așa cum spuneam și în teaser, de fapt acum trei luni, în Madrid, mă întrebam cum o să supraviețuiesc atât de mult fără tenis live. Odată ce ai trăit tenisul de aproape, e greu să te întorci la un livestream în 144p sau să nu poți vedea deloc meciurile de dublu.
Nu puteam suporta ideea de a nu avea nimic planificat. Am obiceiul ăsta ciudat de a-mi rezerva următoarea călătorie în timp ce sunt deja plecată în alta. Așa că, în Lisabona, m-a sunat tata.
„Zborul spre München e 30 €. Îl vrei?” Iar eu i-am răspuns: „Cum poți să mă întrebi așa ceva și să crezi că aș spune nu?”
Am avut o mică dezbatere despre dacă ar trebui sau nu să plec, având în vedere că ziua lui de naștere era chiar în perioada în care urma să fiu plecată, dar, din păcate, viața de contabil nu prea îi permite să sărbătorească în ziua propriu-zisă (încă un motiv pentru care contabilitatea și toate deadline-urile ei mă îngrozesc…). Așa că, bineînțeles, a rezervat zborul, eu mi-am rezervat drumul înapoi și iată-mă aici, după 90 de zile de așteptare.
(Da, le-am numărat.)
Ziua 1 • Luni, 20 iulie
Un început întârziat & primul contact cu München
Este 10:16. Ca de obicei, sunt mult prea devreme la aeroport când mă uit la panoul de plecări.
Întârziere. 45 de minute. Care, încet-încet, s-au transformat în două ore de așteptare… (Am început bine?)
Plecarea de la 11:35 s-a transformat în cele din urmă în 13:30, pentru că avionul venea de pe ruta Milano-București, care aparent are mereu întârzieri. Așa că, de notat dacă plănuiți să zburați prin Milano… țineți cont de asta.
Am aterizat, în sfârșit, pe aeroportul din Memmingen, unde mi-am luat o cafea și o brioșă de la Coffee Fellows, un lanț de cafenele originar din München, în timp ce așteptam Allgäu Airport Shuttle spre oraș. (cea mai ieftină și simplă variantă)
Odată ajunsă în München, am luat metroul spre Hotel Wetterstein (room tour). Este un hotel drăguț, cu prețuri bune, în estul orașului și foarte bine conectat cu centrul, la doar patru stații de metrou de Marienplatz. Rezervasem o cameră single, m-am aranjat puțin și am plecat imediat înapoi în oraș.
Era prima dată când ajungeam în Germania și, implicit, în München și mi-a plăcut foarte mult atmosfera. Îmi place să mă plimb prin orașe și să admir diferite stiluri arhitecturale, iar pentru arhitectura bavareză am, cu siguranță, o slăbiciune.
În timp ce mă plimbam în căutarea unui loc unde să mănânc, restaurantul pe care plănuisem inițial să-l încerc avea o coadă care se întindea până afară. Se numește Noah’s Pizzeria, așa că, dacă aveți mai mult noroc decât mine, merită să-l încercați.
Am continuat să merg până când am văzut un alt restaurant al cărui nume mi-a atras imediat atenția, pentru că are numele bunicului meu. Am luat asta ca pe un semn și am intrat. (Privind în urmă, cred că acela a fost primul semn că această călătorie avea să însemne pentru mine mult mai mult decât tenis.)
Bernis Nudelbrett este, aparent, destul de cunoscut printre localnici și înțeleg perfect de ce. Pizza a fost foarte bună, servirea minunată și am avut ocazia să încerc pentru prima dată bere germană de la mama ei.
După încă o plimbare prin Marienplatz și după ce am văzut faimoasa catedrală, m-am întors la hotel să mă odihnesc înainte de ziua următoare.
Nu-i rău pentru o prima seară în Germania, nu?
Ziua 2 • Marți, 21 iulie
Prima zi în Kitzbühel
8:30. Am plecat de la hotel și am luat autobuzul X30 spre Ostbahnhof (Munich East), de unde trebuia să iau trenul spre Kitzbühel. Odată ajunsă acolo, am avut parte de… ați ghicit… prima mea întârziere Deutsche Bahn. Treizeci de minute.
Și, bineînțeles, am pierdut legătura spre Kitzbühel… măcar aveam cafea și Laugenbrezel.
(Începeam excelent, nu?)
După încă o întârziere de 25 de minute, am ajuns în sfârșit în Kitzbühel. Am rămas pur și simplu fascinată de priveliște… și chiar l-am văzut pe Ion Țiriac. =))
Inițial, nu plănuiam să merg la turneu în ziua aceea. Planul era să explorez orașul, să urc cu telecabina pe munte și să mă bucur cum trebuie de prima mea după-amiază acolo. Ei bine… am învățat cu siguranță că lucrurile nu merg întotdeauna conform planului.
Mă grăbeam pentru că una dintre echipele mele preferate de dublu, Sander Gillé și Sem Verbeek, juca în ziua aceea. Dacă nu urmăriți prea mult dublul, sunt cu siguranță o echipă de urmărit. Au câștigat șase titluri de când au început să joace împreună anul trecut și, pe lângă faptul că sunt extraordinari pe teren, sunt sincer unii dintre cei mai drăguți oameni din circuit, alături de antrenorul lor, Maxime.
Aveam încă 10 kilograme în spate, așa că după meci am plecat spre hotel ca să pot, în sfârșit, să fac check-in-ul.
Kitzbühel este una dintre cele mai faimoase și exclusiviste stațiuni de schi din lume, așa că, deloc surprinzător, nici prețurile nu sunt cele mai prietenoase. Dacă aveți un buget mai restrâns, v-aș recomanda cu siguranță să vă cazați într-una dintre localitățile din apropiere.
Eu am stat la Ferienhotel Alpenhof, în Aurach bei Kitzbühel, și sincer nu cred că aș fi putut alege un loc mai potrivit.
Din momentul în care am ajuns, toată lumea m-a făcut să mă simt binevenită, în special doamna de la recepție, Linen. Nu a fost genul acela de hotel unde pur și simplu faci check-in-ul, dormi și pleci. Era mai degrabă ca atunci când mergi în vizită la familie. Să stau în fiecare dimineață la micul dejun, să vorbesc cu oamenii, atmosfera cozy, mâncarea făcută în casă… Chiar m-am simțit ca acasă.
Și, sincer, faptul că eram la doar câteva minute cu autobuzul de Kitzbühel însemna că mă puteam bucura de oraș în timpul zilei, economisind în același timp la cazare. Hotelul era la doar cinci minute de turneu cu autobuzul, ceea ce făcea deplasarea extrem de simplă.
Dacă plănuiți o călătorie în Kitzbühel, vă recomand cu siguranță să descărcați aplicația KitzSki – Kitzbühel Get Around. Are cam tot ce aveți nevoie: vreme live, transport public, orare în timp real, trasee de drumeție, informații despre parcări, hărți și chiar posibilitatea de a cumpăra bilete.
Un bilet de autobuz dus costa 3,10 €. Dacă nu cumpărați biletul prin aplicație, cel mai probabil veți avea nevoie de cash când urcați în autobuz. Din cele șase autobuze pe care le-am luat, doar unul accepta plata cu cardul, așa că merită cu siguranță să vă pregătiți din timp.
Înapoi la Generali Open, am avut ocazia să-l văd pe jucătorul local Sebastian Ofner, clasat pe locul 124, cu un career-high de 37, împotriva slovacului Alex Molčan, care a avut un an extraordinar până acum. În aceeași perioadă anul trecut era pe locul 644, iar acum a reușit să revină în Top 100, fiind pe locul 74 la momentul publicării acestui articol.
Înaintea ultimului meci de simplu al zilei, germanul Daniel Altmaier l-a întâlnit pe belgianul Raphaël Collignon, ambii jucători de Top 50. Între timp, pe Grandstand Court, dublul ne-a oferit un adevărat spectacol: perechea germano-olandeză Frantzen/Haase împotriva favoritului local Neil Oberleitner și a partenerului său Petr Nouza.
Ceea ce mi-a lăsat cam două ore să explorez, în sfârșit, Kitzbühel și să descopăr puțin mai mult din oraș și frumusețea lui
Ziua 3 • Miercuri, 22 iulie
Guten Morgen! (m-am trezit simțindu-mă österreichisch)
Cu un ceai Earl Grey în mână, mi-am început dimineața scriind acest blog înainte să iau din nou autobuzul spre Kitzbühel.
Mi-am început ziua urmărindu-l pe “viitorul campion” de la Kitzbühel și proaspătul câștigător al primului său titlu ATP Tour, Quentin Halys, împotriva lui Valentin Vacherot. Meciul s-a încheiat 6-3, 6-4 pentru francez și cu o rachetă în minus pentru monegasc.
Al doilea meci al zilei a fost între campionul de la București din acest an, Mariano Navone, și Jan-Lennard Struff. Navone era într-o formă foarte bună și, după ce îl văzusem câștigând titlul la București mai devreme în acel an, era destul de evident cu cine țineam.
S-ar putea să fi spus un vamos foarte încet în timp ce aproape toată lumea din jurul meu îl încuraja pe german… și s-ar putea ca un domn german care stătea lângă mine să fi făcut mișto de mine aproape tot meciul. Din fericire, Mariano nu făcea suficiente greșeli încât să-i ofere prea multe ocazii. =))
Oopsie.
Iar la final am primit rezultatul pe care mi-l doream. Nave a câștigat.
Între meciuri, m-am plimbat prin câteva dintre magazinele de tenis de la turneu și i-am cumpărat tatălui meu o șapcă, pentru că ziua lui era chiar în acea zi, pe 22 iulie, iar eu, din păcate, nu eram acasă. Măcar nu mă întorceam cu mâna goală, nu?
Apoi m-am întors pe Centre Court pentru Tomás Martín Etcheverry împotriva austriacului Jurij Rodionov. Cu un jucător local pe teren, era clar că atmosfera avea să fie bună și chiar a fost un adevărat spectacol. A fost unul dintre acele meciuri în care atmosfera din jurul terenului devine o parte la fel de importantă a experienței precum tenisul în sine.
Din păcate pentru publicul local (și pentru mine), atmosfera nu a fost suficientă. Etcheverry a câștigat.
După aceea, m-am mai plimbat puțin, m-am bucurat de un Spritz, am câștigat o pereche de șosete de la Lexus și am aflat că serviciul meu are 111 km/h.
Și apoi, în sfârșit, a venit momentul meciului pe care îl așteptasem toată ziua: austriacul Lucas Miedler și partenerul său australian Marc Polmans împotriva perechii cehe Adam Pavlásek și Patrik Rikl.
Și, dacă nu v-ați prins până acum, până la finalul acestei călătorii devenisem o fană destul de mare a austriecilor și a Federației Austriece de Tenis. A fost prima federație pe care am văzut-o luând public atitudine față de planurile ATP de a reduce dublul și, din ce am observat, fac o treabă foarte bună și în promovarea jucătorilor lor din noua generație.
Mi-ar plăcea să spun că nu eram în modul “fangirl” la acest meci de dublu, dar aș minți. De fapt, nu prea mai am ocazia să fiu “fangirl” atât de des. De obicei ori lucrez și sunt în modul profesional, ori am norocul să cunosc o parte dintre jucătorii pe care îi urmăresc, lucru pentru care mă voi simți întotdeauna extrem de onorată și recunoscătoare. Așa că a fost chiar plăcut să fiu pur și simplu fană pentru o dată.
Dacă există un motiv principal pentru care călătoresc la turnee de tenis, este faptul că ador să mă uit la dublu. Este mare păcat că aceste meciuri nu sunt televizate, și că oamenii nu au șansa să descopere cât de spectaculos poate fi dublul.
Îl compar mereu, în funcție de cine joacă, fie cu un spectacol de circ, fie cu unul de teatru. =)
Meciul acesta a fost probabil o combinație între cele două și chiar îmi pare rău pentru toți cei care nu au fost acolo. Pe lângă atmosfera extraordinară creată de publicul austriac, tenisul ambelor echipe a fost incredibil. Dar, evident, eu aveam favoriții mei. Ratasem deja câteva ocazii de a-l vedea pe Miedler jucând, așa că eram foarte fericită că de data asta eram acolo.
Dacă mă cunoașteți sau m-ați mai văzut la meciuri, probabil știți deja că am doi lupi în mine. Este lupul foarte tăcut, cu poker face și profesionist, care vine din faptul că lucrez în sport și sunt obișnuită să stau la meciuri fără să arăt nicio emoție.
Din fericire, nu eram la muncă. Așa că i-am dat drumul celuilalt lup.
Am aplaudat, am țipat și, din fericire, Miedler/Polmans au câștigat cu 6-3, 7-6.
(Poate am țipat puțin cam mult… dacă mi-ați văzut story-urile, știți. =)))
Și a devenit și mai bine. Mai târziu în acea săptămână, au ridicat trofeul, al doilea lor titlu consecutiv după victoria de la Gstaad, deși începuseră să joace împreună abia după Wimbledon.
Sincer, un mod extraordinar de a-mi încheia aventura din Kitzbühel.
Înainte să închei, trebuie să-i dau Generali Open 5 stele pentru că, dintre turneele la care am fost până acum, chiar trebuie să fie unul dintre cele mai bune.
Organizarea, atmosfera, oamenii, locația, totul. Până și mâncarea a fost foarte bună, lucru pe care cumva nu l-am menționat până acum. Am mâncat un Waldviertler tradițional în ambele zile și a fost atât de bun încât nici măcar n-am apucat să-i fac o poză sau să vorbesc despre el, l-am inhalat. =))
Și, sincer, cred că fiecare fan al tenisului ar trebui să trăiască măcar o dată în viață experiența unui turneu precum Kitzbühel. De fapt, v-aș încuraja să mergeți la turnee mai mici în general.
Când se gândesc să călătorească pentru tenis, tuturor le vin imediat în minte turneele de Grand Slam și, evident, sunt o experiență incredibilă. Dar mai mare nu înseamnă neapărat mai bun. Sunt mult mai scumpe, sunt mii de oameni peste tot și, deși ești înconjurat de atât de mult tenis, nu simți întotdeauna că ești atât de aproape de acțiune.
La turneele mai mici, lucrurile stau diferit. Te poți deplasa mai ușor între terenuri, poți urmări jucătorii de la doar câțiva metri distanță, poți descoperi meciuri și jucători pe care poate nu i-ai fi urmărit niciodată altfel și chiar poți trăi turneul, în loc să simți că privești totul de la distanță. Este ceva mult mai personal.
Iar Kitzbühel adaugă peste toate acestea Alpii, o atmosferă incredibilă și un oraș prin care te poți plimba între meciuri, așa că… ce aș putea să-mi doresc mai mult?
Un lucru e sigur: cu siguranță mă voi întoarce.
M-am mai plimbat puțin după aceea, deja cu nostalgie după timpul petrecut acolo. Trebuie să recunosc că, la început, am avut puține emoții. O călătorie solo în Austria, să merg singură la un turneu de tenis… sunt atât de multe momente în care este ușor să te gândești: „Ei bine, n-am cu cine să merg, așa că mai bine nu mă duc.”
Dar atunci atât de multe dintre amintirile astea nu ar fi existat niciodată.
Și dacă această călătorie m-a învățat ceva, ei bine… m-a învățat multe. Dar dacă ar fi să vă las cu un singur sfat, acesta ar fi: nu ratați lucruri doar pentru că trebuie să le faceți singuri. Mergeți singuri. Faceți chiar dacă vă este frică.
Și cine spune că am fost singură, până la urmă?
N-am fost. Au fost oamenii pe care i-am întâlnit pe drum.
Pentru că, la finalul zilei, te poți simți singur într-o cameră cu 100 de oameni sau poți alege să fii pe cont propriu, să pleci undeva și să întâlnești oameni pe drum. ❤️
Și ei bine… mi-am făcut bagajele, am terminat de scris acest blog și m-am culcat, știind că trebuia să mă trezesc devreme pentru că aveam de prins un tren și un avion.
Dar oare chiar aveam să le prind? E mult prea mult haos pentru un singur blog. =)
Va urma…
Am adăugat mai jos recomandările mele de pe Google Maps, cu locurile în care am stat, am mâncat, pe care le-am vizitat și câteva locuri utile pe care le-am descoperit pe drum.
Deci, cine vine cu mine în Kitzbühel anul viitor? 👀🇦🇹🎾
